Comunitatea militantă

Am ieșit din silentio stampa ca să vă aduc un text, o broșură, niște cuvinte de la niște italieni dragi, Raido.

Varianta originală este aici.

Eu v-am tradus-o cum m-am priceput și am zis că merită să v-o arăt. Băieții ăștia se descurcă bine cu militantismul, fac asta de o vreme.

Comunitatea militantă

De fapt, am adus tot textul doar pentru câteva vorbe esențiale, care sunt:

„A purta flacăra mărturisirii nu înseamnă nostalgie, exhumare a trecutului, fixându-ne pe formule anacroniste, indisolubil legate de istorie. Înseamnă, însă, afirmarea și concretizarea, în lumea modernă, a ideilor Tradiției, singurele universale și eterne. Fără nostalgie sau retorică, abandonând ceea ce trebuie lăsat în urmă, o comunitate militantă, prin intermediul utilizării instrumentelor în pas cu timpul, care ajută la răspândirea propriului mesaj într-o manieră eficace și urmând un proiect prestabilit în planurile sale pe termen scurt, mediu și lung, trebuie să se preocupe, prin intermediul exemplului militant, să facă vizibile principii precum onoarea, fidelitatea, loialitatea, dreptatea, adevărul și sacrificiul. Funcția politică sau socială, așadar, va avea o orientare care nu se compromite prin a coborî la nivelul sistemului, fiindcă nu e necesar să fim reformatori sau nostalgici, ci revoluționari.

Totuși, mesajul despre o înnoire etică al cărui purtători vrem să fim și dorința de a nu justifica această societate nu trebuie să determine în militant abordări eronat rigide, făcându-l să fie mereu gata să scuipe sentințe sau să recite Tradiția ca și cum ar fi un catehism. Opera de mărturisire și transmitere trebuie să fie făcută cu o maximă deschidere a sufletului, alminteri există riscul să fim precum crustaceii, pentru care duritatea într-o formă exclusiv exterioară maschează fragilitatea și slăbiciunea interioară. Nu întâmplător, fermitatea în acordarea de sentințe e de obicei acompaniată de o suspectă auto-justificare a propriilor slăbiciuni. Nu trebuie pierdută din vedere flexibilitatea necesară pentru a înfrunta încercările la care lumea
asta ne supune, pentru a fi asemenea trestiilor care, în fața valurilor, știu să se îndoaie, dar și să se înalțe din nou. Iar trestiile, trebuie să adăugăm, nu se rup ușor.”

Asta am vrut să zic.

The Centurion Method

Not all men seek rest and peace; some are born with the spirit of the storm in their blood, restless harbingers of violence and bloodshed, knowing no other path.” – Robert E Howard

 

The Centurion Method is a Revolutionary Training Program for the Post-Apocalyptic Hominid. We seek to create human beings cast of iron and cooled in blood and sweat.

 

We worship at the altar of steel and wood, stone and muscle; kneeling statues of chiselled gods hewn straight out of the bedrock from which they spawned.

Using the Guerrilla and Primal training programs we prepare the human body for whatever the cruelty of nature may thrust upon it. Survival of the Fittest is her mantra, death her husband, and the cry of ‘LIFE’ hot on our lips. We do not mess around.

 

The Guerrilla Program takes the flabby, fleshy slab of wet meat that is the modern westerner and tenderises him in the grinder of sweat and hardship. Simultaneously the Primal Program carves and cooks that slab until it is hard, lean and capable of anything.

The Centurion Method seeks to emulate their training pattern, taking inspiration from the Greek Hoplites and the Soldiers of Rome to create a fitness regime that tests the applicant to their utmost limits. We focus on training that is useful, practical and natural, the lynchpin being ourR.E.A.L. system.

R. REALISTIC. Training should be useful in a real world survival situation; can you carry an injured partner? Can you move long distances with little food and water? Can you move through wilderness with damaged limbs, quietly and stealthily?

 

E. ENDURANCE. The system focuses on quick movement over long distance, carrying heavy weight, just as the Romans were required to carry 30kg across 30 miles in a day.

 

A. AGILITY. The horrors of first century battle would have required soldiers to be fast, light on their feet, and above all able to jump, climb, crawl and fight for long periods without rest.

 

L. LOYALTY. Community bonds are what made the Legions so affective; brotherhood in the face of adversity was the only way to survive in such harsh situations. Training is focused on team activity, assistance, camaraderie and friendship.

 

All Gods and Men bless the Barbarians, the Legions and the

Cauldron of Sumeria from which we leapt.

The gods forgot the secret of steel and left it on the battlefield. We who found it are just men. Not gods. Not giants. Just men. The secret of steel has always carried with it a mystery. You must learn its riddle. You must learn its discipline. For no one – no one in this world can you trust. Not men, not women, not beasts. Steel; this you can trust.”

– The Cimmerian

La mulți ani, România.

Mandra

La mulți ani, țară care nu exiști. Aș fi vrut să-mi agăț tricolorul în fața casei, dar nu am catarg de steag, fiindcă aici, la noi, casele se construiesc fără așa ceva . Nu simțim imboldul să arborăm drapelul decât o zi pe an, iar pentru 24 de ore nu se construiește nimic. Se poate improviza – nu-mi place să improvizez.

Te iubesc. Toată lumea te iubește astăzi, oricum, dar tu nu mai exiști, ceea ce-i pune în situația de a iubi o țară imaginară.

M-am trezit azi înconjurată de tot felul de cuvinte ale oamenilor care te ridică în slăvi. Vorbesc de tot felul de lucruri scrise prin cărți – Marea Unire, dacii, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, perioada interbelică, Mișcarea Legionară, Fenomenul Pitești. Toți sunt îndrăgostiți de o țară fantastică, în care lucrurile mergeau bine și bărbați cu pieptul de oțel făceau activități pe care bărbații cu pieptul de oțel le fac. Cumva, laitmotivul e comparația dintre atunci și acum, pe principiul lui taică-meu de la beție: „Ce tineri și frumoși am fost, mai ales eu, și ce bătrâni și urâți am ajuns, mai ales tu.”

Între timp, în orașul meu, pe stâlpi sunt agățate steaguri din doi în doi – unul al României, unul al Uniunii Europene. Tot felul de necunoscuți, membri ai unor partide reinventate și adunate în alianțe nemaiauzite, mă îndeamnă să-i votez. Centrul îmi aduce tot mai mult aminte de centrul Romei din care tocmai am plecat, unde e comun să vezi capete înfășurate în turbane și costume populare africane. Guvernul trece peste Constituție și legiuiește prin ordonanțe de urgență de vreme îndelungă, iar adevăratele urgențe nu sunt justificarea niciunei legi. Americanii pentru care lucrez mă plătesc de câteva ori mai mult decât m-ar fi plătit Ministerul Învățământului, dacă alegeam să mă fac profesoară, cum am plănuit când eram mică.

Dau exemple banale pentru că, în țara adevărată pe care toată lumea alege s-o ignore de ziua ei, anormalitatea nu mai șochează. Răspunsul la orice sesizare este „Da, știu, nu-i bine, dar așa e la noi.”

Eu pe România asta în derivă vreau s-o iubesc. Nu mai am de gând să mă mai păcălesc cu pagini de istorie care sună frumos, în timp ce deplâng cât e de rău acum. Asta e țara mea greșită, cu reguli absurde, condusă de oameni ieșiți de niciunde, în care binele nu ți-l poți face decât singur și strecurându-te pe sub garduri. Pe asta o am, așa dată peste cap cum e ea.

Am ales să mă întorc, după ce am văzut cam cum e să fii emigrant. Oricine mă prezenta trebuia să mă justifice: e româncă, dar nu e ca ceilalți; e româncă, dar citește; e româncă, dar nu fură. România profundă nu e 1% de bătrâni senini îmbrăcați în ie și zâmbind frumos prin cine știe ce străfund de sat, ci tot neamul ăsta de nefericiți care n-au identitate, patrie, rușine, pentru că nu au motiv să aibă: prostituatele cu facultate care câștigă într-o seară cât ar fi făcut într-o lună acasă; țăranii fără pământ înghesuiți în capitale europene, mâncând conserve pentru pisici ca să-și facă palate în sat; mamele care îngrijesc de bătrâni senili ca să-și țină copiii la facultate. Ăștia nu-s de iubit, nu-s strălucitori, nu-s iluștri, nu sună frumos.

Întoarsă în țară, iarăși trebuie să mă justific: Ce cauți înapoi? Totul se duce de râpă! Împachetează-ți bagajele la loc și du-te, că nu-i de trăit aici. Du-te repede, cât încă ești tânără și mai poți să-ți făurești un viitor.

Am revenit fără iluzii și fără să mai încerc să mut munții. Dacă totul cade în ruină, voi dansa cu bucurie pe ruine. Până atunci, o să trăiesc cum se trăiește. Se poate oriunde, chiar și în mijlocul nonsensului. Nu-mi pare nici bine nici rău că-s româncă, doar că aia sunt și nu pot fi altcineva. Îmi asum identitatea asta și sunt aici.

Atâta voiam să vă rog: dacă tot ziceți că vi-i dragă, nu mai vorbiți de o Românie imaginară. Știu că așa ne mințim și ne simțim mai bine, selectând doar ce-i frumos din istorie și iluzionându-ne că suntem și noi cineva. Suntem oare?

Dacă vreți să o faceți bună sau măcar normală, priviți-o sincer. Apucați-vă de lucru de unde sunteți, faceți-vă treaba cum trebuie, măturați unde ați făcut mizerie, învățați cât de mult se poate, vorbiți frumos cu vecinul, munciți, trăiți, iubiți.